12.00 lei

În stoc

Categorie:

Descriere

Lucrarea părintelui profesor George Remete este una a esenţelor. Este  în literatura de specialitate, scrierea unică care, în pagini nu tocmai multe, reuşeşte să desluşească cele două condiţii (în carte se vorbeşte de trei) deasupra cărora timpul şi spaţiul, soarele şi stelele şi luna, cerul şi pământul, ceea ce este dincolo de „porţile ferecate ale zeilor” stau uluite: suferinţa omului postadamic (postparadisiac) şi iubirea (dintotdeauna) a lui Dumnezeu”. Or, tot ceea ce a produs de excepţie, minunat şi nemaipomenit mintea omenească, conduce la nostalgia după „perfecţiunea” şi fericirea naturii umane edenice (de unde rezultă inechivoc că, în afara raiului, omul este esenţialmente în suferinţă – tocmai pentru că a refuzat proximitatea lui Dumnezeu, lângă şi în iubirea desăvârşită) şi la invocarea, căutarea şi plângerea pentru (re)câştigarea iubirii lui Dumnezeu. Cartea oferă un răspuns la atitudinea, poziţia şi depoziţia faţă de deruta teleologică, faţă de criza de identitate cu care se confruntă omul postadamic şi faţă de cauza avatarurilor acestuia în re-descoperirea şi re-definirea scopului vieţii.

Către Dumnezeul unic, către iubirea care pe toate le înţelege şi iartă şi rabdă, se-ndreaptă, tot mai sesizabil, omul Suferinţei, omul nostalgiei, omul venit în fire, eşapat parcă instantaneu din protoistoria şi arhaicul de sub incidenţa idolatriei şi foarte repede „vămuit” de postmodernism. Omul suferind de ficţiune, de o viaţă dezmembrată, dezarticulată, omul în stare din nou să viseze şi să vibreze. De la Dumnezeul Unic vine Absolutul de Iubire, din descoperire, din Întrupare, din Jertfă, din Înviere – absolut care „a intrat total şi definitiv în Istorie”; de atunci şi suferinţa devine conştiinţă, ca şi păcatul, ca şi credinţa. Şi aşa: „ca pe o presimţire, ca pe un avertisment al lui Dumnezeu”, omul simte că fără suferinţa asumată, între el şi Creator se interpune spiritual altă Iubire (cea pentru care şi cu care l-a „înşelat” pe Dumnezeu); prin urmare, conştiinţa lui, de o „devastatoare sfâşiere”, dar cu o „blândă” şi dureroasă strângere de inimă şi de dorinţă, dă ghies lacrimilor de pocăinţă şi se refugiază în Dumnezeu ca-ntr-un „port al Salvării”. Şi pentru că suferinţei i-a fost dat (îi este dat) să fie pentru om o descărcare a sufletului, o jertfă de expiere, o binecuvântare, Iubirea lui Dumnezeu va plânge şi pentru el: cu toată solemna şi inefabila  bucurie a salvării

Leave a Reply